Aici poate fi reclama ta!

Timișoara de lângă noi și blestemul universal valabil

blog Timisoara de langa noi
Nu mai aruncati gunoi, prostilor, pancarta langa Bencecul de Sus

Plecasem de acasă într-o tură cu bicicleta pe dealurile de lângă Ianova. Pedalam spre Bencecul de Sus, sat care se ghicea undeva în vârful unor înălțimi domoale, așa cum le vedeam la ieșirea din Ianova. Vedeam numai niște acoperișuri și un drum care șerpuia și urca și cobora, urca și iar cobora spre casele acelea pe care mai mult le ghiceam. Și o turlă de biserică. Printre lanuri de orz și grâu. Și porumb care abia ieșea. Soare și vânt, vreme de primăvară…

Suișul și coborâșul pe aceste dealuri lungi și line pe mine mă oboseau. Când mergeam la vale prindeam o viteză amețitoare, când urcam mi se-ncleiau genunchii. Și m-am dat jos de pe țoaclă ca să-mi trag sufletul. Exact lângă o pancartă pusă-ntr-o deschizătură dintre două tufe: Nu mai aruncați gunoi, proștilor!

M-am uitat mai deaproape, să văd despre ce gunoaie, da, erau acolo dar nu se mai vedeau de iarba care a crescut.

Până la Bencecul de Sus am mai găsit vreo două. Tot așa, îndemnuri de suflet, care-ți mergeau direct la inimă. Paraziților ce sunteți, lepădăturilor! Nu mai aruncați gunoaie!

Toate pancartele astea erau pe mâna dreaptă, și abia se vedeau de iarba care crescuse înaltă și verde. Deși ochii mei sunt învățați să caute, bagsamă că tot nu le-am văzut pe toate…

Irepetabilul îndemn

Și când mă-ntorceam de la Bencec le-am văzut și pe celelalte. Adică o parte dintre ele căci încep să cred că tot mi-au scăpat câteva. Și ce era sublim de frumos și maiestuos era că niciuna nu se repeta! Fiecare pancartă era diferită. Mă rog, toate se refereau la gunoaie, dar adrisanții, cei cărora le erau destinate lozincile erau numiți de fiecare dată altfel. Căcănari, boschetari, lepădături… Vă zic că n-am văzut două pancarte identice!

blogger Timisoara
blog timisoara
postare de blog langa Timisoara
blog din Timisoara

Cine erau aceștia, numiții mai de dinainte? Păi, mă gândesc eu, numai din Bencec trebuie că erau, că nu puteau veni nici de la Pișchia și nici de la Ianova. Nu bătea nimeni amar de drum ca să vină să arunce gunoiul aici. Le-ar fi aruncat naibii acolo, la marginea satului lor. De ce să ardă benzina până aici, la marginea Bencecului!?…

Cine scrisese pancartele? Cine investise atâta energie, diversitate și frumusețe de limbaj? De bună seamă un poet, un artist veșnic alăturea cu muza. Un fel de Arghezi. Să nu repete el două înjurături!? Un poet, un pictor, un scriitor. Un artist, ceva de genul ăsta, o specie de Salvador Dali. Dar de care n-are lumea nevoie, căci citisem eu o definiție undeva, că artistul este acela care face lucruri frumoase dar care nu trebuiesc la nimeni.

Imposibila capcană

Văzusem a știri zilele trecute că la nu știu care primărie din țară li se dă bani oamenilor care aduc poze cu ăia de aruncă gunoaie pe marginea drumului. Ei, aș! Vă spuneam mai sus că aici e vorba de artă. Și care artist să stea în tufele de la Bencec cu aparatul de fotografiat? (Nah, mă rog, cu telefonul mobil!) Să pozeze căcănarii și boschetarii și paraziții și păduchioșii care aruncă gunoaie la marginea drumului? Artiști artiști, dar nici chiar așa! Deși carevasăzică, judecând după numărul pancartelor, mărimea dealurilor și mulțimea gunoaielor, un artist din ăsta, vizual și discret, ar avea ce poza! Ar putea așadar să trăiască bine dacă primăria l-ar plăti după câte poze cu boschetari de la Bencec ar aduce!

Da, numai că se anunță trei zile ploioase și reci și care drac de pictor ar sta noaptea să pozeze căcănarii!? Poate primăria să-l plătească încât să i se merite? Și ar mai fi o chestie pentru care nu cred eu că la Bencec ar merge treaba cu pozatul. Ia ascultați.

Șarpele de pe sobă și educația românească

Când eram copii, la țară, ne puneau bunicii deasupra de plita de la cuptor un fel de spirală decupată din hârtie. Datorită căldurii de la sobă aceasta se rotea la nesfârșit. Bunica zicea că-i ca un șarpe, care nu mai moare, că are viață mereu, doar dacă-i tai capul scapi de el și încă și-atunci se mai mișcă.

Eh, despre povestea asta, mai târziu, când eram la cursuri de socialism științific, un profesor universitar (pe care-l chema Tilică!) spunea că-i o bazaconie. Că imediat ce iei căldura din cuptor spirala nu se mai învârte. Dar că viața este ceva ce se repetă la nesfârșit, în același mod dar pe niveluri superioare. Și că singurul mod de a opri repetabilitatea acestui ciclu este să-i iei căldura. Adică motorul. Adică viața în sine. Și că toate motoarele sunt diferite așa cum și spiralele sunt diferite. Deci și viețile.

Blestemul lui Tilică

Opinia mea a fost întotdeauna că Tilică ăsta vorbea și el bazaconii. Până când, într-o zi, am găsit că totuși avea o oarecare dreptate Tilică și neamțul lui de la care ne spunea filosofia asta. Să vă zic.

În urmă cu ceva timp am postat pe Facebook o imagine cu un afiș lipit pe o fereastră, pe ușa de la coridorul unei universități. Nu spui care, universitate importantă. Și scria acolo, pe afiș sau anunț cum vreți să-i ziceți, că studenții să nu-și mai pună picioarele pe pereți, altfel sancțiunea ar putea fi chiar exmatricularea.

Reacția unui comentator a fost ceva de genul: Domnule, pe ăștia nu-i sperie exmatricularea, trebuia ca pe afiș să fie ceva de genul că dacă-și mai pune picioarele pe pereți să-i cadă unghiile, părul, să i se uște scula, nu mai poată f…! Sau alte blesteme percutante.

Adică, din nou carevasăzică, nu credeți că acesta ar fi motorul să nu se mai repete proasta educație la noi? Blestemul. Nivelurile fiind evident diferite, musai să fie și vorbe diferite. De la caz la caz, să priceapă toți. Căci lipsa de educație se repetă, așa cum era șarpele de pe cuptor și cum explica Tilică. Boschetarii din Bencecul de Sus aruncă saci cu gunoaie la marginea drumului iar studenții se urcă cu picioarele pe pereți!

Summa summarum cu artă naivă

Opinia mea este că artistul din Bencec, acela care și-a spart creierii să găsească atâtea injurii diferite, este pe undeva pe aproape de rezolvarea problemei. O să progreseze el! Căci, zic eu, la oamenii din Bencec nu merge cu finețuri din astea, băi parazitule, băi lepădătură, nu mai arunca gunoiul! Astea sunt chestii artistice care nu sunt citite. V-am spus, arta este ceva frumos dar n-are nimeni nevoie de ea…

Nu ar merge nici ceva de genul băi paore, să-ți ia dreacu capul teu și să-ți nască muierea un copil negru! Nu, pentru că la Bencecul de Sus nu mai sunt bănățeni și cu atât mai mult au plecat nemții, conform wikipedia, vezi despre Bencec. Așadar, bencecenii habar n-au ce însamnă să fii paore și ce-ar fi dacă te-ar lua dracul! Poate că de muieri au auzit… Da, eu cred că ei n-ar ști despre ce e vorba și ar arunca mai departe gunoaiele.

Ar trebui așa, un blestem universal, ceva ce să priceapă toți și de care să le pese. Nu știu încă, o să mă gândesc și o să revin cu blestemul de care să se păzească toți dacă mai aruncă gunoaie la marginea drumului. Trebuie să fie o sudalmă de să-ți pice părul numai când o auzi!

Am însă mare încredere că artistul din Bencecul de Sus, ăla care a fost în stare să-njure pe atâtea pancarte și să nu fie una la fel cu alta, el va găsi înaintea mea ce zicere trebuie să pună pe scândurile alea. Scânduri care, mă gândesc, și le-o fi smuls din șopru că le bage-n marginea drumului spre Ianova. Căci arta cere sacrificii…

Aiurea!

Despre mateibit Articolele 37
Matei Bitea, fost jurnalist, cam 25 de ani de presă scrisă. Toată viața fotograf...

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns