Aici poate fi reclama ta!

Cum deveneai turnător și securist. Băsescu și marea mea prostie

basescu turnator securist
Băsescu mergând în jos; foto Matei Bîtea

Traian Băsescu este un tip deștept. Pentru că a ținut atâta vreme la tăvăleală și nu i-a scos nimeni cepul. Dar că a devenit securist, turnător, colaborator… asta este fix-pix! Nu era nicio scofală. Puteai deveni securist dacă doreai neapărat, neapărat și aveai ochii albaștri și umerii la locul lor. Turnător era și mai ușor. Dar, cum v-am zis, toată treaba era să rămâi ascuns, să nu se prindă nici dracu că tu ciripești tot ce auzi…

Vremurile când puteai să devii turnător au fost foarte ciudate. Aș putea spune că parcă te predispuneau la a fi turnător. Cred însă că trebuia să fii capabil să poți înghiți broaște râioase că să-ți poți turna prietenii, colegii, neamurile. Unii au făcut carieră cu broaștele în burtă. Alții și-au pierdut mințile, după cum vă spun și eu.

Puteai să ajungi turnător și din întâmplare. Iar dacă aveai ambâț și ceva școală ajungeai departe. Hai să vă zic. Doar că mai înainte trebuie să vă introduc în atmosferă. 

Fabrica de țevi

Anii 80 au fost printre cei mai duri ai „domniei” lui Ceașcă. N-aveai nimic. Mă refer la oamenii normali, nu la nomenclaturiști, deși și ăștia începeau să nu le mai aibă chiar pe toate. Eram stagiar la Roman, la întreprinderea de țevi. Îmi făceam stagiatura într-o perioadă când ieșeau cu sutele de absolvenți din facultăți și nu le mai găseau locuri de muncă.

La Roman, era o situație comică de-a dreptul. La întreprinderea aceea erau laolaltă metalurgi, chimiști, fizicieni, ingineri mecanici, toate specializările de politehnică. Dar nu era nevoie de ele. Aveai nevoie de unul-doi, nu de o sută! Și Nea Nicu dăduse dispoziție să nu se mai poată mișca nimeni de-acolo până nu-și termina stagiul. Sincer, nu-mi dau seama de ce, dar așa era! Ne adunasem așadar sute de stagiari, devenisem un fel de centru universitar. Locuiam în niște cămine muncitorești, mă rog, era ceva demențial.

Nu se mai găseau locuri de cazare și am ajuns să invadăm și căminul armatei.

Partea cea mai nasoală era însă alta. Acești oameni trebuiau să fie plătiți. Pe atunci funcționa însă o chestie a naibii: acordul global! Ca să iei salariul întreg trebuia să se facă planul per total. Nu conta dacă tu lucrai să-ți spargi capul, dacă în ansamblul ei fabrica nu făcea planul… luai corespunzător, adică salarii reduse. Pardon, le zicea retribuție, doar în capitalism erau salarii. Și dacă lucrai într-o fabrică sau o secție unde nu se putea să se facă producție… ăla erai!

Așadar, armata de stagiari trebuiau plătită. Săracii ajunseseră acolo așa, că trebuiau să ajungă undeva într-un loc de muncă. Ar fi plecat cei mai mulți dar, cum am spus, nu se putea până la final de stagiatură. Apoi, urmau celelalte piedici iar cea mai simplă era că nu puteai să te transferi într-un oraș mare, acestea erau închise.

Să revin la situația de la Roman. Cei mai mulți luam retribuții reduse zdravăn. Am auzit că se lua chiar și 60% din retribuție! (Eu nu, dar oscilam pe la 75-85%.) Și nu o dată, ci lună de lună. Oamenii trebuiau să mănânce. Unii aveau neveste, copii, era ca naiba! Eu eram solist dar și mie-mi trebuiau bani. Iar soluția era una singură: să faci bișniță! Bișnițarii de ieri erau ceva asemănător afaceriștilor de astăzi. 

Antreprenoriatul timpuriu

Mă duceam la Oravița și cumpăram ceasuri și baterii de ceas. Vegeta sârbească, gumă de mestecat și țigări. Nu mă încurcam cu altceva. Eu la astea mă pricepeam și gata. În general fiecare era specializat pe ceva. Unii cu blugi, alții cu săpunuri, șampoane, cafea… Tot ce se putea aduce din Banat de la piețele cu sârbi. Chiar și ciocolată, deși la Roman era o fabrică de unde ne aprovizionam toți, o luam de la muncitori care furau și ei și ne-o vindeau nouă. Cred că jumătate din stagiari făceau acest comerț, bișnița. Marfă de contrabandă sau furată din fabrici. Aveam o colegă care aduce farfurii de la Alba Iulia, ea numai cu asta se ocupa. Când ne căuta vreun client întreba de ăla cu Vegeta, ăla care umblă cu șapcă, ală care vinde Vikend și tot așa…

În fine, cred că vă dați seama ce viață paralelă era!

Să fac o mică paranteză, asta ca să nu uităm că de fapt este vorba de Băsescu. Ei bine, Irina Margareta Nistor povestea odată într-un interviu, rememorând anii când se ocupa cu tradusul filmelor, că l-a întrebat pe fostul președinte dacă și el aducea casete video cu filme. Iar fostul președinte a spus că da, când era comandant de vas s-a ocupat și el de așa ceva. Adică, mai pe înțelesul meu, și Băse a fost bișnițar!

Bun, să revin la bișnițăreala mea.

Pe mine m-au prins într-o „ambuscadă”. Umblam cu o geantă de umăr în care-mi duceam ceasurile și bateriile și mă duceam să mă întâlnesc cu unul din „distribuitorii” mei. Tipul vindea zarzavaturi la piață și am intrat între mesele din beton, știți cum sunt, în unele piețe nu s-au schimbat nici acum, tot alea de 50 de ani. Era ziua în amiaza mare, lume la piață…

Și cum mergeam eu printre mesele de beton, printre piețari, spre omul meu, văd în spatele lui, că vine un milițian. Era pe același rând cu mine, urma să dăm nas în nas căci venea direct spre mine. Mă întorc să merg înapoi pe unde am venit dar văd un alt milițian, venea și ăla către mine. Urma să fiu prins între cei doi ca o feie de salam într-un sandiș. Era exclus să mă bag pe sub mese și să fug, era prea multă lume. Într-o clipită am priceput totul, mă turnase nenorocitul cu care urma să mă întâlnesc. Parcă era o operațiune militară.

Mă aflam într-o situație fără ieșire și nu mă gândeam decât la câți bani pierdeam eu atunci după ce-mi confiscau ceasurile.

Prietenul meu cu epoleții invizibili

Voi trece peste amănuntele picante – cum m-au săltat și cum mi-au scotocit camera, nu de alta dar se lungește totul. Am ajuns la discuția esențială din sediul miliției din Roman. (Au trecut de atunci peste 35 de ani. N-am mai fost pe-acolo, nu s-a nimerit, n-am avut nevoie.) În fața mea era un tip tânăr, cred că nu avea foarte mulți ani peste mine. Avea blugi și mă gândeam de la cine i-o fi cumpărat.

Stăteam amândoi la o masă. El avea în față declarația mea cu ce-am făcut, mă rog, v-am povestit mai sus. Și zice tipul: „Uite, eu sunt dispus să trec peste chestia asta, și arată cu capul spre hârtia pe care o scrisesem eu, dar tu ce-mi dai?” Eu, în vremea aia, sunt sigur că eram mult mai prost decât sunt acum. M-am bucurat în sinea mea, mi-am zis ceva de genul că nah, uite, dracul nu este așa de negru! Dar tot nu-mi venea să cred, ce l-ar putea interesa de la mine, mai ales că prietenii lui mi-au luat tot și nu mai aveam nimic!? Și continuă: „Eu trec sub tăcere ce-ai făcut și n-ajungi la mititica, tu îmi spui tot ce se-ntâmplă în cămine, care cine ce spune, cine vinde și ce vinde, chestii de-astea, e bine așa?”

Rămăsesem fără cuvinte, începusem să-nțeleg cam cum devine treaba și ce vrea ăsta. N-am zis nici da, nici ba, pentru că nu știam ce să spun. Intrase frica în mine. Adică să fiu informatorul miliției, asta îmi cerea. Vedea că sunt năuc, că nu știu ce să spun așadar a continuat ceva de genul că „lasă, du-te acasă, vezi-ți de treabă și te caut eu, du-te acum acasă și mai vorbim noi, te caut eu, gândește-te la mine ca la un prieten de-al tău! Da, exact, asta vreau să fiu pentru tine, un prieten cu care te întâlnești din când în când…”

Vreau să spun că intrasem într-un fel de spaimă continuă. Parcă nu mai aveam liniște, parcă așteptam din clipă în clipă să bată cineva la ușa mea și să zică vezi că te cheamă până la el tov locotenent U. Sau când eram la fabrică să strige un muncitor prin hală după mine hei, vino la telefon sau să mă trimită șeful du-te la biroul de miliție! Era cumplit! Uneori mă gândeam că mai bine să mă bage la bulău, că nu credeam, nu mă vedeam să mă duc la miliție și să scriu pe-o foaie că Marian vindea blugi sau Dora vinde tablete anticoncepționale.

Aveam spaima că foarte curând va trebui să decid: să fiu liber și să devin sclavul miliției economice sau să mă duc câteva luni la pușcărie și să-mi distrug tot viitorul. Pe atunci, să fii băgat la infracțiunea de speculă (cred că asta era) și să fii investigat pentru venituri ilicite era ca o condamnare la anonimat, la mediocritate. Erai exclus sau pus la coadă la repartițiile de apartamente, nu mai puteai decât cu greu să fii angajat în meseria ta, deci nici nu mai era vorba de avansare, ce mai, erai văzut ca o oaie neagră.

Însă lucrurile se vor dovedi a fi mai rele, iar pentru asta trebuie să vă mai povestesc ceva, să vă introduc în atmosferă.

Prietenul meu este ceist

Fabrica de țevi de la Roman era o platformă industrială în afara orașului unde se lucra în trei schimburi. Se numea de fapt Întreprinderea de Țevi și lucra sub marca Petrotub, căci producția era destinată în special industriei petroliere. Se lucra în trei schimburi iar muncitorii plecau cu un tren special din gara Roman. Mergea cu o tură, aștepta pe un peron la fabrică până schimbul care se încheia și se întorcea înapoi. Asta se făcea de trei ori pe zi.

Doar când duceau schimbul 1 și pe cei care lucrau doar dimineața vagoanele erau bine populate și nu se vedea cât erau de jalnice. Altfel, trenurile erau mizerabile, fără lumină, fără căldură, n-aveau nici cel mai elementar confort. Noi, stagiarii, le spuneam trenurile foamei. În serile de iarnă, așteptând să meargă la muncă, oamenii aprindeau o lumânare și la lumina acesteia jucau cărți. Din loc în loc niște ferestre luminate și după ferestre se ghiceau niște ființe umane. Era sinistru.

Au trecut vreo două-trei zile după discuția cu „prietenul meu”. Nu știu dacă arătam, dar aveam o frică în mine ceva teribil. Așteptam mereu să mă cheme. Să mă întrebe, ce-ai mai auzit, ce-ai mai văzut? Mi-era groază. Nu știam ce voi face. Și atunci s-a întâmplat ceea ce mă va speria și mai tare. Deci, eram într-o dimineață și împreună cu colegii mei din secție și trenul tocmai a ajuns pe peronul uzinei. Noi mai stăteam în compartiment, nu eram muncitori și puteam întârzia în tren, nu trebuia să ne grăbim la vestiar.

Un coleg de-al meu a spus „uite-l pe ceistul nostru”! Da, pe peron, era „prietenul meu”, care se ducea la biroul din uzină. Și abia atunci am înțeles că încăpusem pe mâna securității, miliția economică era o joacă de copii. Și am mai înțeles ceva: că îl mai știau și alții pe „prietenul meu” și deci era și cu aceștia prieten.

Bun, să spun ceea ce știu că așteptați: m-a căutat o singură dată la telefonul de la biroul șefului de secție. „Sunt eu, prietenul tău, ai ceva noutăți pentru mine? S-a întâmplat ceva pe acolo, ceva ce ar trebui să știu?” Am zis că nu și a spus că o să mă mai caute, mai vorbim…

Despre o altă prietenie

Vedeți dvs., după ce mi-am dat seama că am un „prieten” ceist – denumirea  vine de la contrainformații, ce mai, securitatea – parcă m-am trezit într-o altă lume. În primul rând am abandonat bișnița cu ceasuri și baterii, m-am apucat de vândut casete înregistrate prin consignații. Aveam două casetofoane, și le trăgeam de pe unul pe altul. Nu era cine știe ce dar aspectul de legalitate mă liniștea. În fine, să vă spun ce prietenie am văzut.

Aveam un coleg care vindea blugi. Dar ăsta nu le vindea așa, o pereche, două, le vindea în draci! Nici nu mai pleca la Oravița la piața de sârbi, avea deja oamenii lui acolo care trimitea pachete, nu știu cum, nu mi-am băgat nasul…

Ei, tipul ăsta i-a vândut blugi șefului lui de secție. (Eu cu el eram în secții diferite.) Iar acela, nesimțit, cică nu i-ar mai fi plătit. Și acum urmează o fază interesantă, nu știu cum a ajuns pe mâna miliției, toate s-au derulat așa, parcă dintr-odată. Unii zic că el s-a dus direct la milițieni și le-ar fi spus că uitați, așa și așa, i-am dat blugii și nu vrea să-mi dea banii! Nu știu ce să spun, parcă nu-mi vine să cred că poate fi cineva atât de prost! L-au condamnat la locul de muncă, nouă luni i-au dat.

Ce este remarcabil e că omul continua să vândă blugi. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Adică el era de fapt la o închisoare, dar numai așa de formă. Noi îl întrebam „băi oltene, cum naiba faci măi, adică tu, condamnat și te doare-n cot? Ai grijă că te ascund ăștia de tot!” El zicea „ia mai dă-i mă dracului, ce să-mi mai facă!!? N-au ce să-mi facă…” Noi ziceam „bine”, el schimba subiectul și se termina discuția.

Eu, printr-un extraordinar noroc, am reușit să plec din Roman. M-am transferat la Reșița, cu care fabrica de țevi avea legături foarte bune. M-am întâlnit însă cu colegul acesta al meu după revoluție. La vreo doi ani după. Într-una din gările de la Bocșa. Omul părea dus cu pluta. Vorbea aiureli. Plecase și el de la Roman, s-a însurat, lucra la CM Bocșa și se simțea dezorientat. Zicea mereu ceva de genul că ce bășcălie a făcut de el un prieten de-al lui. Că după revoluție l-a lăsat baltă. Cred că știu la ce prieten făcea el aluzie…

Epilog

Am vrut să spun că puteai deveni securist de frică, de voie, de nevoie sau pentru că așa ți-a fost scris. Nu știu. Așa cum nu știu cum a ajuns Băse să devină Petrov. O fi fost șantajat sau a fost un oportunist deștept. Super deștept!

În ceea ce mă privește, cred că am avut noroc că nu a fost presiune pe mine. Acum, uneori cred că nu mai sunt chiar atât de prost cum eram atunci. Și tocmai de asta îmi dau seama că am trecut pe lângă o mare răscruce. Puteam să fiu și eu un turnător. Poate aș fi cedat, căci eram mort de frică. Dar poate aș fi fost atât de deștept să mă fac și eu un deputat măcar. Să-mi fac o firmă de import-export și să mă doară la bască de tot și de toate.

Se vede însă treaba că, deși acuma știu mult mai multe, deși au trecut peste 35 de ani de la acea întâmplare, tot nu sunt atât de deștept. Și foarte probabil, tot prost am să mor!

Despre mateibit Articolele 37
Matei Bitea, fost jurnalist, cam 25 de ani de presă scrisă. Toată viața fotograf...

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns